Ţara Românească
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
reklama1
 |
Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii. |
Ţara Românească (exonim : Valahia) este o provincie istorică situată la nord de Dunăre şi la sud de Carpaţi, locuitorii folosind endonimul de rumâni, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind valahi sau vlahi. Denumirea se referă exclusiv la această zonă geografică, corespunzătoare în linii mari fostului principat cu acelaşi nume şi care constituie sudul României moderne. Oficial, statul se numea Ţeara Rumânească.
Cuprins |
[modifică] Istorie
Ţara Românească este statul întemeiat între Munţii Carpaţi şi Dunăre în secolul XIII - XIV. Străinii în general o denumeau Valahia: denumire de origine germanică, dar care nu desemna numai Ţara Românească: Valahii erau denumite multe alte ţări locuite de populaţii latineşti în contact cu germanicii, de la Marea Nordului ("Valcheren") până la Marea Neagră (ţările române) trecând prin sudul Germaniei ("Walchengau", "Walchensee") şi prin spaţiul Iliric ("Vlasina", "Vlahina", "Vlaska"...). Cărturarii şi cartografii medievali deosebeau Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria, anume Ţara Românească), pentru a nu o confunda cu Moldova numită şi Bogdano-Vlahia (adică Vlahia întemeiată de voievodul Bogdan de Dolha al Maramureşului), sau cu Transilvania, numită de cronicarii maghiari şi Valachia interior (adică dinăuntrul arcului carpatic).
În documentele latineşti era cunoscută ca Transalpina (adică dincolo de Alpii Transilvăneni, cum numesc occidentalii Carpaţii meridionali). După numele primului domnitor Basarab I, unii numeau Ţara Românească: Basarabia sau Ţara Basarabească, nume conservat de Moldoveni pentru regiunea malurilor Dunării şi Mării Negre (numită de Turci Bugeac), când o căpătară sub domnia lui Alexandru cel Bun. Moldovenii numeau Ţara Românească Muntenia, iar Turcii îi spuneau Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak. Polonezii numeau Ţara Românească Basarabia, iar pe Moldova o numeau Volohia[1].
Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menţionată în izvoarele bizantine, bulgăreşti, maghiare şi slavone, iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea unor state feudale locuite de vlahi şi conduse de cneji ( prinţ, conducător) şi voievozi (lideri militari), la sud şi est de Carpaţi. O caracteristică specifică istoriei românilor este că au trăit în trei principate, Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, având aceleaşi origini, limbă, cultură, tradiţii şi religie, dar fiind separaţi de Carpaţi.
Diploma acordată la 2 iunie 1247 Cavalerilor Ioaniţi,cunoscută ca Diploma Ioaniţilor, menţionează că pe teritoriul viitoarei Ţări Româneşti existau nu mai puţin de patru formaţiuni în limitele fostei provincii romane, Dacia Malvensis (Oltenia istorică) : Voievodatele lui Ioan şi Farcaş, Seneslau şi Litovoi. Litovoi si fratelui sau Bărbat (voievod), s-au luptat cu trupele maghiare la 1285, în urma luptei Litovoi moare, Bărbat este luat prizonier dar se răscumpără şi se întoarce la conducere. Pe fondul stingerii dinastiei arpadiene în Ungaria cnezatele de la sud de carpaţi se unesc.
Astfel Basarab I fiul lui Thocomerius este primul stăpânitor atestat al întregului teriotoriu al Ţării Româneşti. Basarab I refuză să mai plătească tribut şi se confruntă cu regele Carol Robert de Anjou. Lupta se dă în 9 - 12 noiembrie 1330, la Posada unde acesta zdrobeşte oastea maghiară condusă de Carol Robert de Anjou, care se salvează fugind travestit. Domnia lui Basarab I a durat până în 1352, fiind numit Mare Voievod şi Domn. Victoria de la Posada, semnează actul de naştere al ţării care va fi cunoscută sub numele de Ţara Românească, în următorii ani fiindu-i alipite teritoriul dinspre părţile tătăreşti adică sudul Moldovei de mai târziu (Vrancea - Putna spre Trotuş) şi nordul Deltei Dunării cu garnizoana Chilia (Basarabia, numită de Turci Bugeac) şi însfârşit despotatul Dobrogei până în a doua jumătate a secolului XV, astfel încât sub Mircea cel Bătrân (după 1406), ţara a ajuns la cea mai mare întindere a sa. În aceiaşi perioadă, navigatorii şi negustorii genovezi întemeiază mai multe Scale (contoare) la Dunăre şi în Marea Neagră: printre ele, două sunt pe teritoriul Ţării Româneşti: San-Giorgio (azi Giurgiu) şi Licostomo (azi Periprava). În anumite perioade, domnii Ţării Româneşti, au mai stăpânit ca fiefuri personale primite de la regii Ungariei, părţile Vâlcului în Banatul oriental, Făgăraşul şi Amlaşul.
Reşedinţa principală a ţării a fost pe rând la Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte şi Bucureşti.
După multe războaie purtate cu Poarta, Ţara Românească a trebuit să cedeze Dobrogea, să accepte suzeranitatea Otomană, şi să plătească tribut. Ţara devine vasală faţă de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân, pentru a evita o invazie a turcilor şi transformarea ţării în paşalâc. Până în secolul XVII-lea de fiecare dată când presiunea turcilor creştea, mulţi domnitori s-au răzvrătit sau nu au mai îndeplinit cererile Porţii:Mihai I, Dan al II-lea, Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi, Mihai Viteazul sau Radu Şerban. Între 1538 şi 1829, porturile Turnu-Măgurele şi Giurgiu, precum şi judeţul Brăila, au aparţinut direct Imperiului otoman.
Legăturile politice cu Ungaria şi mai târziu cu Austria habsburgică urmăreau stoparea expansiunii turceşti şi eliberarea de sub dominaţia lor. Pentru o perioadă scurtă de timp, Mihai Viteazul a reuşit să unească cele trei ţări române (Unirea de la 1600).
După moartea lui Brâncoveanu-Vodă (1716) Imperiul Otoman a refuzat să mai accepte domnitori români şi a instituit Regimul Fanariot, alegând domnii dintre familiile influente de greci care locuiau in cartierul Fanar, din Constantinopol. Aceşti domnitori fanarioţi, pot fi consideraţi ca funcţionari ai Porţii. Între 1718 şi 1739 Oltenia a făcut parte din Imperiul Austriei sub numele de Kleine Walachei (Mica Valahie, Muntenia fiind pentru nemţi Die Grosse Walachei adică Marea Valahie).
Domnia fanariotă a încetat după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), când sunt acceptaţi din nou domnitori pământeni. În 1831 este adoptat Regulamentul Organic. În 1859, Ţara Românească şi Moldova se unesc în Principatele Unite Moldova şi Ţara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
[modifică] Note
- ^ Enciclopedia Cugetarea, Lucian Predescu, p.833
[modifică] Bibliografie
[modifică] Vezi şi
- Lista domnilor Ţării Româneşti
- Stemele şi steagurile familiilor domnitoare ale Ţării Româneşti